Mlastinile Satchinez

Sit Natura 2000 aflat în custodia ONG Excelsior Arad

Comuna Variaş este situată în partea de nord-vest a judeţului Timiș şi se învecinează la nord cu comuna Secusigiu (judeţul Arad), la nord-est cu comuna Vinga (judeţul Arad), la est şi sud-est cu comuna Satchinez, la sud-vest cu comuna Biled şi la vest şi nord-vest cu comuna Periam (judeţul Timiş). Localitatea Variaş este reşedinţa comunei formată din trei localităţi: Variaș, Gelu și Sânpetru Mic. Se află la o distanţă de 45 km de municipiul Timişoara, la o distanţă de 50 km de municipiul Arad şi la o distanţă de 30 km de oraşul Sînnicolau Mare.

Conform recensământului din anul 2002, populația din Variaș era de 6.117 locuitori. În 2011, populația prezintă o mică scădere, existând la data efectuării recensământului 5.682 locuitori, din care 3.858 în localitatea Variaș, 1.325 în localitatea Gelu și 499 în localitatea Sânpetru Mic. Din punct de vedere al structurii populației pe etnii, 68,79 % din populația localității este reprezentată de etnici români, 9,62 % sârbi, 8,37 % maghiari iar pentru 5,18 % din populație informațiile fiind indisponibile. Din punct de vedere confesional, 66,92 % din populație are religie ortodoxă, 10,41%  religie ortodoxă sârbă, 9,18% religie romano-catolică iar pentru 5,18 % informația este indisponibilă.

Localitatea Variaş este pomenită pentru prima dată într-un document scris  în anul 1330 era noastră şi într-un document papal de zeciuială din anii 1332–1335 al Episcopiei Catolice din Cenad, unde se atestă  că localitatea Variaş este un sat maghiar cu o parohie catolică reglementată. În timpul stăpânirii otomane între anii 1552–1716 majoritatea locuitorilor maghiari au părăsit localitatea Variaş, rămânând doar câţiva locuitori valahi. Mai târziu, pe raza localităţii se vor stabili primii locuitori de etnie sârbă. După cucerirea Banatului de către Imperiul Habsburgic, localitatea Variaş a fost populată cu colonişti sârbi veniţi ca membrii ai Miliţiei Rurale şi îndeosebi cu colonişti de etnie germană. Aceştia din urmă s-au stabilit începând cu anul 1786 venind nu direct din Germania ci ca fii ai unor numeroase familii din alte localităţi ale Banatului şi anume: Periam, Gottlob şi Iecea Mare. În ceea ce priveşte populaţia de etnie română, se presupune că aceasta a fost deznaţionalizată pe parcursul anilor de masa coloniştilor sârbi şi germani sosiţi în această localitate. După unirea de la 1 Decembrie 1918, localităţile aparţinătoare comunei Variaş au fost ataşate patriei mamă odată cu întreg teritoriul Banatului de Est.

Localitatea Gelu este pomenită pentru prima dată între anii 1455–1465 când purta denumirea de Ketfüfü. Pe  o  hartă din secolul  al   XVIII-lea  care a  fost       publicată  de      I .  Lotreanu   în   lucrarea „ Monografia Banatului ”, localitatea se numea Ketfic şi Götföl. Localitatea a fost cunoscută până în anul 1920 sub denumirea de Ketfel,  până în anul 1926 sub numele de Chetfel  şi din anul 1926 sub denumirea de Gelu cum de altfel se numeşte şi în prezent. Localitatea Colonia Mică a fost întemeiată ca şi comună între anii 1842–1844 prin colonizarea populaţiei germane din Variaş, Periam şi Tomnatic. Pe moşia statului care aparţinea hotarului Comunei Gelu au fost create 43 de parcele cu câte o jumătate de sesiune , fiecare pentru cele 43 de familii colonizate. Localitatea Colonia Mică a fost formată dintr-o singură stradă. Printr-o colonizare ulterioară, în anul 1884 s-a întemeiat aşa numita „Stradă Nouă”.

Prima atestare istorică a localității Sînpetru Mic datează din jurul anului 1250, când regele ungar Béla al IV-lea împreună cu colonişti slovaci a întemeiat aici o localitate cu numele Toti (în maghiară înseamnă slovac, slav), aşezare dispărută ulterior. Prima atestare documentară a Sânpetrului Mic datează din 1843, an în care a fost reînfiinţat satul de către 36 de familii originare din Sânpetru German (judeţul Arad). Cu privire la existenţa localităţii se aduce menţiune în monografia comunei Gelu prin care se precizează că în anul 1844 satul Sînpetru-Mic împreună cu comuna Gelu formau un singur notariat.

Satchinez (germană Knees, maghiară Temeskenéz) este o comună în județul Timiș, Banat, România, formată din satele Bărăteaz, Hodoni și Satchinez (reședința). Localitatea Satchinez se situează în zona central-nordică a judeţului Timiş, la 25 km nord-vest de municipiul Timişoara, pe drumul judeţean DJ693 Biled–Orţişoara. Se învecinează la nord cu Gelu, la nord-est cu Bărăteaz, la est cu Călacea, la sud-est cu Hodoni, la sud-vest cu Biled, la vest cu Şandra şi la nord-vest cu Variaş. Are stație proprie la linia Timișoara–Nerau.

Ortișoara este reședința de comună pentru satele aparținătoare: Orţişoara, Călacea, Corneşti şi Seceani. Orţişoara se situează în nordul judeţului Timiş, la graniţa cu judeţul Arad, la circa 24 km nord de municipiul Timişoara şi 22 km sud de municipiul Arad. Este traversată de drumul naţional DN69 Timişoara–Arad. Orţişoara este legată şi de calea ferată, cu staţie CFR proprie la linia Timişoara–Arad. Se învecinează la nord cu localitatea Vinga, la est cu Seceani, la sud cu Corneşti iar la vest cu Călacea. Călacea se situează la circa 25 km de Timişoara şi 30 km de Arad. Este totodată una dintre cele mai cunoscute staţiuni balneoclimaterice din vestul ţării. Pe teritoriul satului se găsesc resurse de petrol şi gaze naturale exploatate şi în ziua de azi. Are staţie de cale ferată proprie (Băile Călacea) la calea ferată Timişoara–Arad.

Corneşti se situează la 21 km nord de municipiul Timişoara, în Câmpia Vingăi. Se învecinează cu Orţişoara la nord, Murani la vest, Sânandrei la sud-vest şi Carani la vest. Seceani se situează la aproximativ 35 km nord de municipiul Timişoara, la limita de nord dintre judeţe Timiş şi Arad, la jumătatea distanţei dintre Timişoara şi Arad. La Seceani se ajunge de pe drumul naţional DN69, prin Orţişoara. Se învecinează la est cu Fibiş, la sud cu Murani, la vest cu Orţişoara iar la nord-vest cu Vinga.
În anul 2011 a fost deschisă autostrada Timişoara–Arad, cu ieşire dedicată către Orţişoara şi Seceani.

Conform recensământului din anul 2002, populația din Orțișoara era de 4.080 locuitori. În 2011, populația prezintă o mică creștere, existând la data efectuării recensământului 4.190 locuitori, din care 2.289 în localitatea Orțișoara, 723 în localitatea Călacea, 588  în localitatea Cornești și 590 în localitatea Seceani. Din punct de vedere al structurii populației pe etnii, 90,16 % din populația localității este reprezentată de etnici români, 2,41 % maghiari iar pentru 5,69 % din populație informațiile sunt indisponibile. Din punct de vedere confesional, 77,36 % din populație are religie ortodoxă, 4,28% religie romano-catolică, 9,35% religie penticostală iar pentru 5,98 % informația este indisponibilă.

Prima atestare documentară a Orţişoarei datează din anul 1333 – pe atunci purta numele maghiarizat Kokoth, pe româneşte „Cocota”. Acest nume s-a păstrat şi în prezent în graiul locuitorilor. Satul medieval a fost distrus de turci în secolul al XVI-lea. Vechea denumire apare în cosemnările lui Marsigli (1690) şi pe harta lui Mercy (1723) şi chiar pe harta din 1761 apare numele Kokot. Localitatea Orţişoara de astăzi a fost înfiinţată pe pusta Cocota între anii 1784–1786. În acea perioadă, sub domnirea împăratului Iosif al II-lea, aici s-au aşezat 200 de familii de colonişti germani originari din Lothringen şi Pădurea Neagră. Responsabil cu colonizarea a fost baronul Georg Orczy, prefect la acea dată şi participant la asediul Timişoarei din 1717. şi prin urmare localitatea a fost numită în cinstea lui Orczydorf (satul lui Orczy).

Cele mai vechi mărturii care s-au descoperit pe teritoriul Călacei sunt fragmente de obiecte de factură dacică care datează din secolele I î.Hr – I d.Hr. Rămăşiţe mai mult sau mai puţin bogate s-au descoperit şi cu referire la perioadele intermediare începutului de mileniu şi evului mediu târziu. Prima atestare documentară datează din anul 1214, când localitatea este amintită sub numele de villa Colosa. În anul 1311 localitatea este amintită într-un document cu numele de Kalandava. Ulterior au avut loc mai multe menţionări în documente cu privire la nobilii şi proprietarii locali (în 1341, cu numele de Kalacha, în 1349, 1414 etc.). Din perioada otomană lipsesc documentele despre Călacea. După ocuparea Banatului de către habsburgi, începe reorganizarea Banatului şi are loc prima conscripţie generală, în 1718, elaborată sub comanda contelui Mercy. În această conscripţie nu apare menţionată Calacea. În schimb, pe harta elaborată la 1723, apare comuna locuită Kalacs, în districtul Timişoarei. Lângă aceasta se afla pusta Kallacs. Apare şi pe harta lui Francesco Griselini din 1776, cu numele de Callazo, iar în dicţionarul lui Korabinsky cu numele de Callatzo, cu specificarea că populaţia era formată din români.

Situată în Câmpia Banatului, stațiunea balneoclimaterică Băile Călacea este situată la 20 km de Timișoara și 37 km de Arad, la o altitudine de 117 m, aceasta fiind deservită de statia C.F.R. Băile Călacea și se întinde pe o suprafață de circa 15 hectare, din care parcul ocupă nu mai putin de 14 hectare, aici aflându-se o pădure de salcâm și un lac cu nuferi albi și rațe sălbatice, precum și un parc cu arbori seculari. Lacul cu nuferi se întinde pe aproximativ 400 mp, în anul 1996 aici au fost aduși de la Băile Felix trei nuferi albi denumiți științific Nympheea Lotus, varietatea termalis. La aproximativ 5 km de Băile Călacea, în localitatea Satchinez, există o rezervație de egrete albe, motiv pentru care așezarea mai este numită și Mica Deltă a Banatului. Turiștii se pot bucura astfel de natură și liniște, pentru câteva ore, să admire nuferii pe lac, sau să privească animalele din micuța grădină zoologică.

O altă atracție a stațiunii Băile Calacea o constituie și strandul cu dimensiuni olimpice și cu o bază sportivă, terenuri de fotbal, tenis și locuri de joacă pentru copii. Campingul aflat în apropiere dispune de peste 100 de locuri de cazare. Factorii naturali de cură sunt cunoscuți încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, stațiunea fiind apreciată pentru apele minerale termale cu o temperatură de aproximativ 40°C, bicarbonate și calcice.


Biled (în limba germană Billed, în limba maghiară Billéd) este un sat în judeţul Timiş şi formează o comună de sine stătătoare. Este unul din cele mai mari sate din vestul ţării, cu o populaţie în creştere şi o economie în plină dezvoltare. Este situată în vestul judeţului Timiş, la 28 km nord-vest de Timişoara și 46 km de Vama Cenad, pe şoseaua DN6 Timişoara–Cenad. Se întinde pe o suprafață de 63,23 kmp, având acces la calea ferată.

Conform recensământului din anul 2002, populația din Biled era de 6.297 locuitori. Datele includ populația satelor Șandra și Uihei care s-au desprins de Biled în 2004 și au format comuna Șandra. În 2011, la data efectuării recensământului, populația comunei este de 3.294 locuitori. Din punct de vedere al structurii populației pe etnii, 73,75 % din populația localității este reprezentată de etnici români, 7,23 % maghiari, iar pentru 7,46 % din populație informațiile sunt indisponibile. Din punct de vedere confesional, 77,80 % din populație are religie ortodoxă, 10,28% religie romano-catolică, 3,44% religie penticostală, iar pentru 6,42 % informația este indisponibilă.

Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1462, sub numele de Bylyed, satul aparţinând nobilului Nicolae de Beregsău, însă localitatea este mai veche. În 1562 Biledul devine proprietate regală, regele Ferdinand I al Ungariei donează aşezarea castelanului Ladislau Kerecsény. La sfârşitul sec. al XVII-lea se aşează în Biled o populaţie mare de sârbi sub conducerea patriarhului  Arsenie Csernovici (aproape 40.000 de sârbi, conduşi de Csernovici, au părăsit Serbia şi s-au aşezat în Ungaria şi în Banat, cu sprijin de la împăratul Leopold I, care prin decretul din 21 august 1690, acordă patriarhului sârb jurisdicţia peste bisericile orientate de rit grecesc).

 Colonizarea germanilor are loc într-o primă etapă în 1765 şi în a doua etapă între 1768–1775. În 1786 se construieşte biserica. Stăpânirea habsburgică a stabilit Biledul cu statut urban. În 1847 a fost descoperit un tezaur cu aproximativ 2.000 de monede din bronz, argint şi aur, emise de la Traian la Constantin cel Mare. Acesta se află în prezent la Cabinetul Numismatic de la Viena. Tot pe teritoriul localităţii s-au mai găsit vestigiile mai multor aşezări daco-romane care datează din secolele III–IV. În perioada 1956–1996 au avut loc importante emigrări spre vest. Până în anul 2004 a fost reşedinţa unei comune mai mari, din care mai făceau parte Şandra şi Uihei.


Situată în extremitatea sud-vestică a judeţului Arad, în Câmpia Vingăi, la granița cu judeţul Timiş, localitatea Vinga, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 33 km de municipiul Timişoara şi 25 km de municipiul Arad, oraşul cel mai apropiat. În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Vinga, Mailat şi Mănăştur.

Conform recensământului din anul 2002, populația din Vinga era de 6.388 locuitori. În 2011, populația prezintă o mică scădere, existând la data efectuării recensământului 6.150 locuitori, din care 4.063 în localitatea Vinga, 988 în localitatea Mailat și 1.099 în localitatea Mănăștur. Din punct de vedere al structurii populației pe etnii, 54,28 % din populația localității este reprezentată de etnici români, 19,70 % maghiari, 10,58 % romi, 5,24% bulgari iar pentru 5,84 % din populație informațiile fiind indisponibile. Din punct de vedere confesional, 55,23 % din populație are religie ortodoxă, 28,64% religie romano-catolică, iar pentru 5,97 % informația este indisponibilă.

Prima atestare a localității Vinga datează din anul 1231. După ce a fost jefuită și distrusă de turci, Vinga a fost repopulată la 1741 (după alte surse la 1737) cu circa 125 de familii de bulgari din Ciprovți (Чипровци, vestul Bulgariei), care au traversat Dunărea și s-au stabilit în diferite părți din Câmpia Banatului. La 1 august 1744, Vinga a primit statutul de oraș, având un magistrat și diverse privilegii din partea împărătesei Maria Tereza. După Primul Război Mondial, multe familii de bulgari din Vinga s-au mutat în Arad și Timișoara. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a produs un adevărat exod al bulgarilor spre orașe, deoarece familiile bulgare dețineau proprietăți importante de pământ și ca atare au fost expropriate de regimul comunist. Odată cu reorganizarea teritorial-administrativă comunistă, localitatea și-a pierdut statutul de oraș. 1 august a rămas ziua oficială a Vingăi.

Deși nu deține elemente ale fondului turistic natural de mare valoare, fondul construit al localității Vinga, rezultat al comuniunii mai multor etnii, este unul deosebit și de mare interes. Cel mai important obiectiv turistic de natură antropică este biserica romano-catolică cu două turle, monument de arhitectură datat din anul 1892. Biserica construită în stilul neo-gotic este opera arhitectului Eduard Reiter și nu trebuie ocolită de turiștii aflați în comună sau în tranzit prin aceste locuri.